Teoria Young-Helmholtz (bazată pe lucrările lui Thomas Young și Hermann von Helmholtz din secolul al XIX-lea), cunoscută și sub numele de teoria tricromatică, este o teorie a viziunii tricromatice a culorilor – modul în care sistemul vizual dă naștere experienței fenomenologice a culorilor. În 1802, Young a postulat existența a trei tipuri de fotoreceptori (cunoscute în prezent sub numele de celule conice) în ochi, fiecare dintre acestea fiind sensibil la o anumită gamă de lumină vizibilă.
Hermann von Helmholtz a dezvoltat teoria în continuare în 1850: că cele trei tipuri de fotoreceptori conici ar putea fi clasificate ca fiind de preferință scurtă (violet), de preferință medie (verde) și de preferință lungă (roșu), în funcție de răspunsul lor la lungimile de undă ale luminii care lovesc retina. Forțele relative ale semnalelor detectate de cele trei tipuri de conuri sunt interpretate de creier ca o culoare vizibilă.
De exemplu, lumina galbenă folosește diferite proporții de roșu și verde, dar puțin albastru, astfel încât orice nuanță depinde de un amestec al tuturor celor trei conuri, de exemplu, un roșu-sensibil puternic, un verde-sensibil mediu și un albastru-sensibil scăzut. Mai mult decât atât, intensitatea culorilor poate fi modificată fără a le schimba nuanțele, deoarece intensitatea depinde de frecvența de descărcare către creier, deoarece un albastru-verde poate fi luminat, dar își păstrează aceeași nuanță. Sistemul nu este perfect, deoarece nu distinge galbenul dintr-un amestec roșu-verde, dar poate detecta cu putere schimbările subtile din mediul înconjurător. în 1857, James Maxwell a folosit algebra liniară, recent dezvoltată, pentru a demonstra teoria lui Young-Helmholtz.
Existența celulelor sensibile la trei game diferite de lungimi de undă (cele mai sensibile la verde-gălbui, verde-cianurat și albastru – nu la roșu, verde și albastru) a fost demonstrată pentru prima dată în 1956 de Gunnar Svaetichin. În 1983, aceasta a fost validată în retina umană în cadrul unui experiment realizat de Dartnall, Bowmaker și Mollon, care au obținut citiri microspectrofotografice ale celulelor conice ale unui singur ochi. Dovezile anterioare pentru această teorie fuseseră obținute prin observarea luminii reflectate de retinele oamenilor vii și prin absorbția luminii de către celulele retinei prelevate de la cadavre.
.